„Extraordinara ipocrizie” fata de romani a liderilor britanici. Editorial dur in The Guardian dupa marea victorie a Emmei Raducanu

Celebra publicatie britanica The Guardian sanctioneaza „ipocrizia extraordinara” a lui Boris Johnson si Nigel Farage in cazul Emmei Raducanu, aducand aminte ce spuneau cei doi lideri britanici despre migranti si despre romani, in special.

„Elogiile aduse vedetei de tenis de Boris Johnson si Nigel Farage dezvaluie o ipocrizie extraordinara”, incepe editorialul din The Guardian.

La sfarsitul saptamanii, Emma Raducanu, in varsta de 18 ani, a devenit prima jucatoare calificata si prima britanica din ultimii 44 de ani care a castigat un titlu de tenis de Mare Slem la simplu. Raducanu, din Bromley, a invins-o pe canadianca Leylah Fernandez, in varsta de 19 ani, in prima finala de Grand Slam intre doua adolescente din ultimii 22 de ani. A fost o ocazie memorabila care a facut din Raducanu cea mai stralucitoare noua vedeta sportiva a Marii Britanii,  aproape peste noapte. In timp ce ar trebui sa impartasim bucuria colectiva a triumfului ei remarcabil, merita, de asemenea, sa reflectam asupra semnificatiei mostenirii lui Raducanu.

Vorbitoare de mandarina, ea s-a nascut in Canada dintr-un tata roman si o mama chinezoaica, ajungand in Marea Britanie la varsta de doi ani. Cu alte cuvinte, povestea de migratie a lui Raducanu este povestea de migratie a Marii Britanii: variata, globala si care se bazeaza pe multiple mosteniri culturale. Cu toate acestea, cat de mult pretuim noi, in Marea Britanie, vietile familiilor de imigranti, precum cea a familiei Raducanu, atunci cand, in loc sa atinga maretia pe scena mondiala, traiesc vieti obisnuite, adesea in rolurile de lucratori esentiali prost platiti care mentin tara in functiune?

In timp ce victoria ei a fost sarbatorita imediat pe retelele de socializare de catre prim-ministru si chiar de Nigel Farage, lumea ei multiculturala – in biografia ei de pe Twitter scrie „londra|toronto|shenyang|bucharest” – este in contradictie cu nationalismul dur pe care guvernul britanic il promoveaza, in special prin politicile sale de la granite. Ca sa luam doar doua exemple dintre multe altele: o hotarare judecatoreasca istorica din aprilie 2021 a constatat ca politicile de detentie a migrantilor ale ministrului de interne Priti Patel au incalcat normele privind drepturile omului, in urma mai multor decese; iar luna aceasta s-a aflat ca fortele de frontiera ale lui Patel intentioneaza sa intoarca cu forta barcile mici care transporta migranti in Canalul Manecii, in ciuda protestelor din partea Frantei si a grupurilor pentru drepturile omului.

M-am saturat de ipocrizia din dezbaterea in jurul persoanelor cu mosteniri multiple care sunt laudate doar atunci cand se descurca bine sau sunt exceptional de talentate.

In 2014, Nigel Farage a declarat in mod infam: „Am fost intrebat daca un grup de barbati romani s-ar muta langa tine, ai fi ingrijorat? Si daca ati locui in Londra, cred ca ati fi”.

In 2013, Boris Johnson, pe atunci primar al Londrei, a avertizat guvernul sa nu primeasca mai multi romani si bulgari, pe motiv ca cea mai mare contributie a acestora era la cotele de dormit in strada din capitala. Conditiile ostile in materie de imigratie create de partidul de guvernamant si sustinute de anumite segmente din mass-media au facut ca est-europenii si alte grupuri de migranti sa fie defaimati de ani de zile, in timp ce in Anglia persista rasismul sistemic impotriva negrilor si a grupurilor etnice minoritare.

Cuvintele amabile ale lui Johnson si Farage au fost, prin urmare, o demonstratie extraordinara de ipocrizie in ceea ce priveste valorizarea vietilor oamenilor care aleg sa faca din Marea Britanie casa lor.

Raducanu este dovada vie a modului in care o tara care celebreaza diferenta culturala poate avea succes. Dar multi oameni de culoare din Marea Britanie inteleg indeaproape ca exista anumite reguli nerostite cu privire la imigrantii „buni” si „rai” – putinilor disperati si nevoiasi care vin pe tarmurile noastre li se arata usa, in timp ce cativa indivizi exceptionali sunt prezentati ca dovada ca totul este bine.

Nu putem sa nu ne gandim la finala Euro 2020 impotriva Italiei de la inceputul acestui an, cand trei tineri jucatori de culoare din Anglia au fost supusi unui rasism josnic pe retelele de socializare dupa ce au ratat penalty-uri. Pentru multi, acest lucru a dovedit ceea ce se simte, dar rareori se exprima: suntem britanici atunci cand reusim, dar ni se spune sa ne facem bagajele atunci cand pierdem.

Ma ingrijoreaza faptul ca Raducanu va suporta greutatea acestor asteptari ipocrite pe masura ce steaua ei continua sa creasca – fortata sa actioneze ca un simbol pentru natiune, mai degraba decat sa i se permita sa fie ea insasi – si aceasta este cu siguranta o presiune suplimentara prea mare pentru ca talentata adolescenta sa o suporte.

Priviti-o pe Naomi Osaka, jucatoarea de tenis americano-haitiano-japoneza care, la inceputul acestei luni, a declarat presei ca va lua o pauza pe termen nelimitat de la tenis dupa ce s-a confruntat cu o monitorizare intensa in legatura cu performantele sale, sanatatea sa mintala si originea sa mixta. Ar trebui sa sarbatorim rezistenta evidenta si talentul uimitor al lui Raducanu si sa evitam sa jucam in aceasta naratiune reductiva si repetitiva despre diversitatea culturala si integrare, pentru ca ea sa nu aiba o soarta similara.

Putem folosi acest moment pentru a reflecta asupra atitudinii noastre fata de imigratie in aceasta tara, dar am face bine sa ne amintim ca, desi victoria lui Raducanu este o victorie pentru Marea Britanie, este in primul rand o victorie pentru ea insasi.